Textul de mai jos este scris de Amelia, elevă în clasa a VII-a la Şcoala Avenor College, după participarea la o întâlnire din cadrul proiectului Timpuri pe hartă, în luna iunie. Îi mulţumim şi o aşteptăm să revină alături de colegii ei la muzeu, la activităţile programate în această toamnă.

Tocmai înainte de a începe această povestire am dat de un filmuleț despre restaurarea tablourilor, care mi s-a părut interesant fiindcă în urmă cu o zi vizitasem un muzeu de restaurare a hârtiilor, în principal. Acolo am aflat cât de complicată și cât de complexă poate fi, de fapt, o fâșie de hârtie…
La intrare, acest muzeu găzduiește pe pereți multe hărți, unele mai vechi decât altele. Nu aș putea să spun că îți atrag atenția în mod deosebit, dar când intri în atelierul lor și afli cum au ajuns acolo, agățate, totul devine, dintr-odată mai pe înțelesul tău.
Primul cuvânt (re)învățat a fost conservare. Deși majoritatea știm că înseamnă prezervarea unor obiecte în stare bună, nu mulți cunoaștem procesele minuțioase de a conserva.
Când am ajuns acolo, după ce doamna directoare a muzeului ne-a pus câteva întrebări, o doamnă restaurator ne-a condus la o hartă mai neîngrijită și ne-a indicat degradările sale și ce indicii despre cum a fost folosită harta putem găsi. După liniile puțin ieșite ne-am dat seama că harta a fost îndoită și cărată undeva. Pe margini existau niște rupturi care s-au dovedit că au fost produse de niște mici iubitoare de cleiul cu care s-a lipit harta de pânză: șoareci! În același timp, existau niște curburi mai colorate numite halouri care s-au produs când apa vărsată, probabil pe hartă, a cărat cerneala. Deși nu era așa de veche, datând numai din anii 1920, harta era gălburie, culoare dată de praful care s-a strâns pe ea de-a lungul anilor, iar pe margini existau reziduuri de muscă, ceea ce ne-a cam pus pe gânduri pe toți… Totuși, ne-am mai liniștit când am văzut pensulele japoneze pentru restaurare, ce au fost plimbate din mână în mână…
În caz că nu v-ați gândit vreodată, și hârtiile au o istorie, și nu una ușoară! Acum mai mult timp, în Anglia, exista o cerere foarte mare de hârtie, care pe atunci era fabricată din in și cânepă. S-a dat până și o lege în care englezii nu aveau voie să-și îngroape decedații în aceste materiale, doar în lână! Disperarea a ajuns așa de mare încât atunci când mumiile din Egipt au ajuns în Londra, materialele în care erau încojurate au fost date jos și folosite pentru a produce hârtie!
După ce am ascultat cum oamenii au progresat de la scris pe pietre la pergamente apoi hârtie din in și cânepă și abia după hârtie din scoarță de lemn, am avut ocazia să atingem hârtii vechi, unele de aproape 200 de ani! Am aflat că dacă punem o hârtie veche în lumină putem afla aproximativ ce vârsta are dacă ne uităm la inscripția lăsată de fabrica de hârtie care a făcut-o…
Apoi am mai examinat câteva hărți și ne-am plimbat prin muzeu, îmbrobodit cu zeci de hărți, unele făcute chiar de profesorul de geografie al fostului rege al Franței, Ludovic al XIV-lea.

Am încheiat vizita pozând pe scările din fața muzeului, dar gândindu-ne la ce altceva decât…hârtie! Nu mi-am imaginat niciodată că o simplă coală albă, sau mai degrabă gălbuie datorită trecerii timpului poate spune atât de multe deși nu are multe scris pe ea…O hârtie poate vorbi, dar fără cuvinte!