Hărțile sunt, de cele mai multe ori, folosite în scopuri practice. Ele ne ajută la navigarea spațiului fizic pentru a ajunge la o destinație anume. Privind simbolurile reprezentate, legenda, descifrăm pașii pe care trebuie să îi urmăm. Din acest punct de vedere, harta apare drept un ghid obiectiv, pur pragmatic. Analizarea poveștii provenite din cultura māori ne demonstrează faptul că putem parcurge și în alte moduri o hartă: în mod spiritual și cultural.

Legenda spune că semizeul Māui și-a făurit un cârlig de undiță din osul maxilar pe care îl avea de la bunica sa Murirangawhenua și a început să pescuiască, în ciuda faptului că frații săi l-au împiedicat să o facă. În cele din urmă, Māui a scos din apă un pește uriaș, care este corespondentul Insulei de Nord, numită și Te Ika-a-Māui (Peștele lui Māui). Când au văzut frații săi acest belșug, au început să îl sfâșie, astfel formându-se munții, stâncile și dealurie. Urmărind aceeași interpretare a spațiului, Insula de Sud era numită – Te Waka-a-Māui (Canoea lui Māui), iar Insula Stewart – Te Punga-a-Māui (Ancora lui Māui).

Privind acum harta, Noua Zeelandă devine mult mai mult decât un spațiu fizic, o simplă reprezentare tehnică. Harta devine un simbol și un liant către cunoașterea populației de pe acest teritoriu. Descifrarea acesteia este simultan o știință și o artă, realitatea împletindu-se cu imaginația poporului. Astfel, cele două devin indispensabile pentru înțelegerea holistică a unei hărți și demonstrează faptul că o hartă nu este statică, nu este un mediu mort – nu „îmbătrânește”, ci continuă să redea povești și viziuni, atât de felurite pe cât de diverși sunt oamenii care o interpretează.

Articol realizat de Victoria Gabriela Cirjaliu, voluntar MNHCV