În anul 2024, am avut privilegiul de a lua parte la un schimb de experiență între Muzeul Hărților și Cărții Vechi din România și Muzeul Galileo din Florența. A fost o ocazie de a pătrunde mai adânc în universul descoperirilor lui Galileo Galilei, o călătorie în timp printre manuscrise vechi, hărți și instrumente care au revoluționat știința. Studiind atent textele și dispozitivele concepute de marele savant, am înțeles mai bine impactul pe care inovațiile sale l-au avut asupra navigației astronomiei și implicit cartografiei.
Perfecționarea telescopului i-a permis lui Galileo să își îndrepte privirea spre cer și să observe ceea ce nimeni nu mai văzuse până atunci. A descoperit că Jupiter este însoțit de patru sateliți, care nu doar că existau, dar se și mișcau într-un dans cosmic regulat în jurul planetei. Această revelație contrazicea direct modelul geocentric al lumii, dovedind că nu toate corpurile cerești se rotesc în jurul Pământului. Observațiile sale asupra fazelor lui Venus au întărit teoria heliocentrică a lui Copernic, iar studiile asupra suprafeței Lunii au demontat ideea aristotelică a perfecțiunii cerești, arătând că satelitul natural al Pământului este presărat cu munți și cratere asemenea reliefului terestru.
Privirea sa nu s-a oprit doar asupra planetelor. Îndreptând telescopul spre Calea Lactee, Galileo a demonstrat că acea dâră albicioasă ce brăzdează cerul nopții nu este un nor de lumină difuză, ci o multitudine de stele, mult mai numeroase decât își imaginase cineva vreodată. De asemenea, a observat petele solare, acele imperfecțiuni efemere care veneau să zdruncine ideea unui Soare imuabil și perfect.
Dar Galileo nu a fost doar un simplu observator al cerului. Ambiția sa de a face știința utilă l-a împins să caute soluții la unele dintre cele mai stringente probleme ale epocii sale. Una dintre acestea era determinarea longitudinii pe mare, o provocare majoră pentru navigatorii vremii. Inspirat de precizia mișcării sateliților lui Jupiter, el a propus folosirea acestora ca un fel de ceas universal, prin care se putea calcula poziția unei nave. Pentru a pune în practică această idee, a conceput două instrumente: Jovilabiul, un mecanism de calcul al poziției sateliților jovieni, și Celatona, un dispozitiv ingenios care integra un telescop într-o cască pentru a facilita observațiile astronomice de pe puntea instabilă a unei nave.
Celatona expusă la Muzeul Galileo din Florența. (Metal, a doua jumătate a secolului al XVII-lea; face parte din Colecția lui Leopold de’ Medici)
A fost concepută pentru a observa lunile lui Jupiter în scopul determinării longitudinii pe mare. Numele provine de la cuvântul italian „celata”, care desemnează un tip de cască medievală. Dispozitivul consta într-o cască metalică prevăzută cu o vizieră articulată lateral, pe care era montat un mic telescop. Această construcție permitea alinierea telescopului cu ochiul observatorului, facilitând urmărirea sateliților lui Jupiter în ciuda mișcărilor navei pe mare. Galileo a conceput celatona pentru a demonstra că observarea sateliților lui Jupiter era posibilă chiar și de pe o navă aflată în mișcare. Această metodă ar fi permis determinarea precisă a longitudinii pe mare, o problemă majoră în navigația vremii. Deși propunerea sa nu a fost acceptată de autoritățile spaniole sau olandeze, ideea reflectă ingeniozitatea lui Galileo în aplicarea descoperirilor astronomice la probleme practice.
Contribuțiile lui Galileo Galilei la știință nu se limitează doar la observațiile sale astronomice. Metoda sa de cercetare, bazată pe observație directă și experiment, a pus bazele științei moderne. În ciuda opoziției cu care s-a confruntat din partea autorităților religioase ale timpului, el și-a susținut neclintit concluziile, transformând modul în care omenirea înțelege Universul. Prin curajul său intelectual și prin dorința de a dezvălui adevărul ascuns printre stele, Galileo a schimbat pentru totdeauna cursul cunoașterii.
Deşi metoda sa nu a fost aplicabilă pe scară largă în timpul vieţii sale, ideile lui Galileo au influenţat profund dezvoltarea ulterioară a astronomiei şi cartografiei. O dovadă a impactului său se regăseşte în măsurătorile efectuate pe insula Hven. În anii 1671 şi 1672, astronomii Jean Picard şi Giovanni Cassini au folosit datele furnizate de Galileo pentru a determina longitudinea insulei cu o precizie remarcabilă, reducând marja de eroare la aproximativ 12 minute de arc — o performanţă considerabilă pentru acea perioadă şi un pas important către standardele moderne de precizie. Galileo a întocmit tabele cu perioadele sateliților lui Jupiter pe care le-a oferit împreună cu telescoapele sale, mai întâi regelui Spaniei (tabele pentru anii 1611, 1612, 1616 şi 1627-1628), apoi Statelor Generale ale Olandei (tabele pentru anii 1637-1641).
Text scris de comandor Vasile Chirilă, voluntar al Muzeului Hărților
Bibliografie:
Cassini, Giovanni Domenico – Observații privind longitudinea pe baza lunilor lui Jupiter. Drake, Stillman – Galileo at Work: His Scientific Biography, New York, W.W. Norton & Company, 1978. Galilei, Galileo – Sidereus Nuncius (1610). Ronan, Colin A. – Galileo and the Longitude Problem, New York, Dover Publications, 1983. Van Helden, Albert – The Invention of the Telescope, Baltimore, John Hopkins University Press, 1977.
