Hărțile au reprezentat, încă dinaintea apariției cuvântului scris, un mod de comunicare des utilizat de către oameni. Fie că scopul era înregistrarea unui loc anume, fie că se dorea cartografierea mai multor spații, modalitățile de a obține aceste informații vizuale au fost multiple.
|
Au fost descoperite pietre gravate cu locurile din apropierea celora care le creau, tăblițe din lut de pe care se puteau observa râuri și așezări diverse, acest tip de hartă fiind mai degrabă un mod de a inventaria peisajul. Mai târziu, hărțile au devenit din ce în ce mai complexe, imaginative și utile în călătorii.
|
Înainte să existe hărțile așa cum le cunoaștem acum, înainte ca oamenii să se poată orienta după anumite repere ca să poată desena hărți așa cum aveau nevoie, se utilizau cunoștințele despre natură, capacitatea de a interpreta schimbările ce aveau loc denotând cât de bune erau abilitățile unui navigator. Spre exemplu, oamenii din Polinezia se orientau cu ajutorul curenților din apă, valurile fiind busola cea mai de încredere. Așa s-a născut harta val, prezentată de Hiawatha Bray în cartea You Are Here: From the Compass to GPS, the History and Future of How We Find Ourselves, unde ne spune că locuitorii Insulelor Marshall din Oceania au format o hartă tridimensională din bețe și scoici. Întrucât valurile erau cele care indicau direcția corectă, ele erau reprezentate prin aceste bețe, iar destinațiile, adică insulele, erau înlocuite cu scoici.
|
Pe lângă valuri, stelele erau ghizi buni pentru călători: Steaua Polară din Ursa Mică fiind reperul de nădejde spre nord. Măsurarea gradelor pentru aflarea latitudinii se realiza cu ajutorul unui mecanism numit astrolab, făcut din lemn sau metal, sau, mai simplu, cu o sfoară întinsă, unghiul dintre Stea și orizont indicând latitudinea.
Busola reprezintă un alt instrument de orientare în spațiu, prima referire la aceasta datând din anul 1111. O carte găsită în China a inregistrat acul magnetic care arăta mereu spre sud. Cauza principală a fost utilizarea magnetitei, menționată de către Thales din Milet în jurul anului 585 î. e. n. Nu se cunoștea precis de ce acul arăta mereu direcția cu o acuratețe ce o făcea să fie de încredere, chiar și fără magnetită în apropiere, însă cartograful Gerhard Mercator (secolul XVI) bănuia existența unui mare magnet, o insulă neagră numită Rupes Nigra, care atrăgea toate acele către aceasta. Totuși, răspunsul a fost altul: câmpul magnetic, concept introdus de Faraday. Din acel moment, busola a reprezentat instrumentul fundamental pentru crearea hărților, în special a hărților de navigație maritimă.
|
Dacă latitudinea devenise ușor de calculat, problema rămânea longitudinea, schimbările frecvente datorându-se declinației magnetice. Astfel, pentru călătoriile pe mare, era necesar un instrument care să nu prezinte schimbări majore. Un astfel de instrument a fost creat de John Harrison (1693-1776) pe parcursul a peste 30 de ani, completându-l în 1761. Acuratețea sa era remarcabilă, diferențele fiind la nivel de secundă, chiar și după multe luni de utlizare în cadrul expedițiilor maritime. Cu toate acestea, din cauza costului enorm de producere a instrumentului, omenirea a trebuit să se descurce în continuare cu alte metode…
Astăzi, datorită descoperirilor legate de trasmiterea prin wireless și a evoluției tehnologiei, GPS-ul ne poate purta oriunde cu ajutorul informațiilor venite de la sateliții care înconjoară Pământul. Alte metode utilizate sunt fotografia aeriană, senzori, GIS. Cu toate acestea, instinctul rămâne în continuare metoda pe care ar trebui să ne bazăm în mod principal, căci orice instrument este capabil de erori, simțul comun fiind util pentru ajustarea și corectarea acestora.
Surse:
Bray, Hiawatha, 2014, You Are Here: From the Compass to GPS, the History and Future of How We Find Ourselves, Basic Books, New York.
Harley, J. B., David Woodward, The History of Cartography, Volume One, 1987, The Universtiy of Chicago Press, Chicago & London.
Wikipedia (poze)
Lasă un răspuns